Fragment din roman

Capitolul I

"O PROPUNERE SURPRINZĂTOARE"

Adresez aceste cuvinte cititorului, desi nu este o obinuintă în practica mea de editor, însă a fost o hotărâre pe care am luat-o împreună cu autorul acestei cărti.

* * *

Într-un mod cu totul surprinzător, am primit într-o zi a anului trecut o scrisoare prin care eram întrebată dacă sunt interesată de un manuscris al unui necunoscut aflat la prima încercare literară. Am răspuns politicos, dar destul de târziu, că publicarea de beletristică nu face obiectul de activitate al editurii ce-o patronam, am îndrumat debutantul către alte edituri si i-am urat succes. La scurt timp am primit o nouă scrisoare prin care mi se explica că autorul cunoaste foarte bine editurile pe care le recomandam, însă doreste în mod expres o colaborare exclusivă cu compania mea si nu dădea nici o explicatie asupra insistentei. Siguranta cu care mi se adresa era putin iritantă si abia atunci am remarcat semnătura, însă am considerat că nu putea fi decât o coincidentă de nume si nu am mai dat curs corespondentei.

Nu a trecut mult si la redactie m-a vizitat un domn care s-a recomandat a fi avocatul celui ce-mi scrisese. Se afla în biroul meu pentru a-mi prezenta o propunere evazivă de contract între mine si respectivul debutant. Eram într-o perioadă de activitate redusă si aveam timp la dispozitie, asa că am încercat să lămuresc cât mai clar situatia, dorind în acelasi timp să oprim acolo orice altă abordare din partea celui ce venea cu propunerea.

Continuare

Citeste in

Continuare Dotted

Acasa
Autor
Roman
Continuare
Povestiri
Impresii
Download
Contact

Continuare: Intai de toate am insistat sa aflu identitatea autorului, insa avocatul a reusit cu talente specifice sa ma determine sa imi dau intai acordul de principiu asupra unei colaborari, in cazul in care discutia noastra se arata fructuoasa. Si astfel am spus `` da`` inainte sa stiu despre ce e vorba. Aveam sa aflu cu stupoare ca nu era o coincidenta de nume, semnatura scrisorilor apartinea chiar celui la care ma gandisem. Mi-am aratat nedumerirea, il cunosteam pe respectivul numai dupa reputatie, de cateva ori ne intalnisem la diferite evenimente, insa niciodata nu ne vorbisem direct si nici nu aveam macar prieteni comuni. Insa stiam cine e. Fusese un tip foarte activ in domeniul de care ma ocupam si eu, dar la un nivel mult mai ridicat. Chiar daca se retrasese de multi ani din conducerea efectiva a afacerilor ce le avea, inca era actionarul principal al catorva edituri mari si parca imi aminteam ca unele erau fondate chiar de el. Asa ca stupoarea mea era justificata. Insa avocatul era mult prea abil ca sa raspunda unor intrebari ce satisfaceau mai mult un interes personal si a condus discutia cu abilitate catre zona stricta de afaceri. Nu am reusit sa obtin nici o lamurire asupra deciziei de a nu folosi propriile edituri pentru publicarea cartii. Am incercat sa explic ca afacerea pe care o conduceam eu era una modesta, ma ocupam in special de manuale didactice si de cateva colaborari sporadice cu firme de publicitate pentru tiparirea de materiale publicitare, editari care presupuneau un risc mic in vanzari, dar si castiguri modeste. Nu imi puteam permite financiar sa pariez pe lansarea unui roman de debut si nici nu aveam pretentia ca ma pricepeam la beletristica. Interlocutorul meu parea pus la curent cu intreaga mea activitate si a trecut rapid peste explicatiile mele, nelasandu-se intimidat nici o secunda de incercarea mea de-a il convinge ca nici pe departe nu era locul potrivit pentru a implini asteptarile clientului sau. De o maniera politicoasa, dar nerabdator sa trecem peste amanunte, a continuat sa imi explice termenii generali in care se dorea colaborarea mea. Si m-am trezit luand parte la o discutie explicativa privind un contract al carui obiect concret inca nu-mi fusese prezentat, obligata sa recunosc ca propunerea era avantajoasa pentru mine, clientul sau asumandu-si toate riscurile financiare, insa si toate deciziile privind cursul colaborarii noastre. Nu aveam pretentia ca detineam o afacere importanta, dar pentru mine si cei cativa angajati ai mei era suficienta si eram obisnuita sa iau singura decizii in ceea ce privea orice fel de contract, nefiind vorba niciodata despre ceva de amploare. De aceea prezenta unui avocat care sa dea asa o greutate discutiei ma stingherea si ma intimida, ma facea sa ma simt cumva folosita pentru un scop care imi scapa. Eram manipulata cu profesionalism sa ies din monotonia activitatii mele obisnuite si sa iau parte la ceva in care imi era permis sa ma implic fara sa pot controla, dar tentatia unui castig fara riscuri imi era prezentata in contrabalans fata de motivele ezitarilor mele. Nu puteam sa nu recunosc ca era avantajos. Asa ca aveam pe birou un contract preliminar, pe care mi se recomanda sa-l citesc pentru a ma lamuri mai bine si la usa un domn ce pleca, fara sa-mi dea posibilitatea de-a mai comenta in vreun fel situatia noua in care ma aflam, comunicandu-mi-se simplu ca voi fi contactata in curand pentru urmatoare discutii. Si asta a fost tot. Nici vorba de manuscris ori macar de un esantion care sa-mi lase posibilitatea de-a ma lamuri asupra valorii sau cel putin asupra categoriei, genului in care se incadra munca ce mi se cerea tiparita. Ramasesem singura in birou, cu un coplesitor sentiment de manipulare. Cateva minute n-am stiut ce sa fac, apoi am deschis dosarul ce mi se lasase, gasind ca este singurul lucru ce-l pot face, macar pentru moment. Nu aveam nici macar o carte de vizita a unuia dintre cei doi care dadusera buzna peste monotonia mea convenabila. Contractul era asa cum mi se explicase, nu presupunea riscuri din partea mea. Cel care dorea publicarea manuscrisului urma sa plateasca toate costurile unei prime editii intr-un numar foarte redus, dorind sa pastreze pentru sine cateva exemplare, restul lasandu-mi-se sa le daruiesc apropiatilor, colaboratorilor, asa cum se obisnuia. Insa mi se cerea sa particip cu aceasta carte la urmatoarea competitie pentru debut literar. Era vorba despre un eveniment ce avea loc o data pe an, organizat de o asociatie guvernamentala, eveniment ce dadea ocazia unor necunoscuti de a face public eventualul lor talent. Castigatorii tuturor sectiilor din concurs erau mediatizati si puteau spera la colaborari viitoare, cu edituri importante. Dorea sa participe la sectiunea pentru roman a acestui concurs, bineinteles semna sub pseudonim si urma ca eu sa-l reprezint la concurs. Urmarea acestui demers era prevazuta asa: daca nu castiga concursul, imi multumea pentru tot deranjul, facilitandu-mi un contract generos si de lunga durata cu o fundatie in vederea tiparirii unor abecedare. Daca castiga concursul, urma sa tiparim o noua editie a romanului, insa intr-un numar mult mai mare de exemplare si sa ma ocup de campania de promovare a romanului, in termeni pe care aveam sa-i discutam ulterior. Editia a doua a romanului, cea castigatoare, sa-i spun asa, urma sa faca scopul unui nou contract si sa fie negociata cu acelasi avocat desemnat sa-l reprezinte in continuare, iar partea financiara ce i s-ar fi cuvenit din vanzari autorului se dorea a fi donata in exclusivitate aceleiasi fundatii ce se ocupa de abecedare. Asa cum am spus, colaborarea ce mi se cerea nu presupunea nici un risc pentru mine, insa nici nu-mi oferea satisfactia unei victorii proprii. Stiam ca, daca romanul castiga concursul, nu trebuia sa-mi fac griji in privinta vanzarilor, evenimentul organizat de respectiva asociatie guvernamentala era bine mediatizat si castigatorii preluati apoi pe toate canalele media, astfel incat era intr-adevar o sansa mare pentru ei de a se face cunoscuti. E drept ca, in ce priveste vanzarea de roman, norocul intervenea mai mult decat in orice alt gen de carte, pana la urma ramanea la cheremul gusturilor cititorilor sa-i raspandeasca o faima buna sau nu. Trebuia sa recunosc ca-mi parea palpitant sa incerc, era tentant sa simt putin gustul aventurii, sa pilotez macar o data o activitate pentru care niciodata nu facusem mai mult decat o munca banala de aprovizionare. Asa ca m-am hotarat sa spun un ``da`` hotarat la urmatoarea vizita. Pentru ca nu mi se lasase ocazia de a programa cursul lucrurilor viitoare, ma simteam nemultumita ca va trebui sa stau si sa astept ca un copil cuminte sa fiu cautata, dar pentru ca eram o femeie curioasa, n-am putut sta degeaba si am inceput o campanie discreta de a afla cat mai multe despre cel ce se ascundea in spatele acestei surprinzatoare propuneri. *** In urmatoarele zile am devenit un adevarat detectiv particular, manata de o curiozitate ce crestea o data cu dificultatile ce le intampinam in a afla amanunte despre viata acestui barbat, mai ales ca nici nu aveam cunostinte comune si nici nu puteam da detalii despre motivul investigatiilor mele. Daca s-ar fi aflat despre indiscretia mea, era ruinata complet orice colaborare cu el, imi era foarte clar aceasta din maniera in care fusesem abordata si din strategia planuita de cei doi. Insa o femeie curioasa nu e usor de oprit, iar in epoca pe care o traiam secretele nu puteau rezista prea mult. Asa ca am reusit sa aflu cate ceva despre el. Primul lucru pe care l-am aflat a fost ca fusese insurat pentru o perioada destul de scurta cu una dintre cele mai cunoscute prezentatoare de televiziune ale momentului. In urma divortului, respectiva se recasatorise rapid cu un faimos producator de televiziune si devenise peste noapte prezentatoarea celei mai penibile si mai populare emisiuni de divertisment. Emisiunea in cauza fusese lansata pe piata ca un fel de cadou de nunta al proaspatului sot, care nu era nici el la primul mariaj, unul mai comic decat altul, dar, cum nu ma interesa personajul acesta, nici nu am cautat sa aflu mai mult. In schimb, cunosteam bine steaua de televiziune, caci eu eram celibatara si locuiam cu mama, a carei principala ocupatie era vizionarea tuturor prostiilor de la televizor si de aceea, vrand-nevrand, in fiecare seara aveam parte in casa de prezenta agasanta a fostei lui sotii. Mama nu prea mai auzea bine si dadea televizorul la maxim, asa ca il auzeam din orice camera, orice as fi facut. Emisiunea era o parada siropoasa de invitati surpriza, menita sa-i determine la confesiuni lacrimogene, convingand publicul ca orice prost poate fi luat in serios si justificand increderea populara ca ``nu esti prost destul pana nu esti si fudul``. Prezentatoarea devenise celebra nu numai pentru frumusetea ei si pentru modul bombastic in care isi alegea tinutele fiecarui show, ci mai ales pentru seninatatea cu care vorbea incontinuu numai prostii, atacand orice subiect fara cea mai mica ezitare, dar mai ales vorbind despre viata ei personala. Asa ca se alese cu porecla ``fata care spune tot``. Emisiunea era inca pe val dupa cativa ani, spre deliciul mamei si exasperarea mea. Insa chiar de la mama am aflat, ceea ce bineinteles stia de la televizor, ca in urma divortului de primul sot, respectiva stea de televiziune nu se alesese cu niciun sfant, ba fusese nevoita sa plateasca o gramada de daune in urma scandalurilor pe care chiar ea le provocase cu ocazia acelui divort. Dar, castigand apoi o avere in televiziune, datoriile nu mai fusesera o problema, insa aceasta cred ca nu era o informatie reala, ci in primul rand o concluzie de-a mamei care nu prea avea preocupari si trata televizorul ca pe un membru al familiei. Asa ca am virat cercetarile spre tema divortului, dar avand grija sa mai gasesc si alte surse in afara de mama. Presa perioadei respective se delectase din greu cu tot balamucul creat, pe vremea aceea numai el fiind celebru, autorul manuscrisului pe care il asteptam eu acum cu nerabdare. Si cred ca abia cu ocazia acelui scandal numele ei devenise de neuitat. Fotografiile il aratau ca pe un barbat robust, atletic, tuns perie, imbracat foarte corect, coborand din masini ce nu erau la indemana oricui, cu un aspect general de bogatie asociata cu bun gust si seriozitate. Divortul, a carui teribila neintelegere o facuse desigur partajul, durase destul de mult si fusese castigat zdrobitor de viitorul meu autor. Insa barfele spuneau ca aproape toti banii intrasera in buzunarele avocatului lui, care-si cumparase la scurt timp dupa incetarea procesului un hotel de cinci stele foarte cunoscut, ce fusese falimentat de un prost de bani gata, baiatul unui senator vestit si care pierduse toti banii lui taticul prin cazino-uri. Dar taticul nu suferise prea mult, caci facuse banii la loc in scurt timp. Barfele spuneau ca respectivul avocat intocmise actele de falimentare si apoi de licitatie a hotelului printr-o firma de avocatura care era a lui de fapt, insa niciodata recunoscuta de el oficial, dar zvonul asta nu putuse fi probat legal si cum el era un avocat de succes si foarte scump, achizitionarea hotelului nu mirase prea tare. Ma intrebam daca era vorba despre acelasi avocat care ma vizitase pe mine recent. Aflasem tot din presa vremii ca editurile pe care le detinea atunci personajul cercetarilor mele fusesera zguduite financiar in urma divortului patronului lor, dar datorita mediatizarii scandalului isi revenisera destul de rapid. Insa cel mai tare fusese zguduit chiar el, care cazuse intr-o depresie profunda ce culminase cu o tentativa de sinucidere, din care scapase printr-un miracol, trezindu-se din coma cand medicii nu prea mai credeau in recuperarea lui. Apoi nu am mai aflat decat ca isi lasase brusc toate afacerile si plecase din tara pentru cativa ani, fara sa tina legatura in tot acest timp cu nici unul dintre vechii colaboratori. Cu destula greutate am aflat ca tatal lui fusese un cunoscut judecator, dar pentru ca erau o familie discreta niciodata nu se facuse caz de asta. Numele acestuia aparea si in cateva lucrari de specialitate ale Universitatii de Drept, iar mama spunea ca judecatorul era de fapt o ruda foarte apropiata a lui, ce-l infiase cand era foarte mic, insa eu stiam ca nu trebuie sa crezi toate prostiile de la televizor, chiar daca mama s-a suparat rau pentru lipsa mea de apreciere fata de baza ei de date. De la Universitate am aflat ca judecatorul fusese un om foarte sobru, deosebit de respectat profesional, despre care nu se stia mai nimic din viata personala, fiind extrem de retras si introvertit. Insa avusese o cariera de succes in tribunal si apoi la catedra unde se retrasese in ultimii ani, ceea ce il transformase dintr-un baiat sarac, crescut de bunici undeva intr-un sat de munte, pe care cu greu l-am gasit pe harta, intr-un domn respectabil, cu o avere considerabila, despre care nimeni nu se indoia ca fusese castigata pe merit. Facuse parte chiar din cateva comisii guvernamentale in calitate de expert in drept. Din satul cu pricina nu ramasese nimic, foarte demult o inundatie teribila a celui mai mare rau din zona stersese de pe fata pamantului putinele case ce existasera si zona fusese declarata indezirabila pentru noi constructii. Oricum nu ma mai interesa sa aflu nimic in directia asta. Judecatorul murise cu mult timp in urma, asa ca nu ma putea ajuta. Oricat am incercat, nu am reusit nicicum sa aflu ceva despre sotia lui, decat ca fusese casnica si la fel de retrasa ca si el. Unii credeau ca murise si ea, insa numai apropiatii familiei puteau sti, adica aceia la care eu nu aveam acces. Am incercat sa mai scot ceva de la mama, dar era suparata pe mine si nu-mi vorbea de cateva zile. Cand credeam ca m-am impotmolit cu iscodirile, tot lipsa de ocupatie a mamei m-a salvat. Santajandu-ma sa cumpar un televizor nou, modelul plat si urias care era in voga si care costa o avere, a fost dragalasa sa-mi dea un indiciu, dupa ce s-a instalat triumfatoare cu noua telecomanda in mana. In brosura cu programe TV, pe care o cumpara si citea mai ceva ca pe cartea sfanta, aparuse anul trecut un interviu in care adorata ei stea de divertisment povestea despre o reintoarcere in tara a fostului sot. N-a fost greu sa gasesc articolul cu pricina, caci debaraua noastra era plina ochi cu toate numerele acelei brosuri pretioase, nimic nu se arunca, decat cu pretul unui infarct al mamei. Si asa am gasit noi fotografii ale personajului meu, mult mai recente, in care aparea total schimbat, mult mai slab, cu parul lung si barba, dar, sa spun drept, mie imi parea la fel de atragator si intr-o ipostaza si in alta. Acum era imbracat foarte simplu, cautand parca doar functia de protectie a hainelor si cobora dintr-un taxi. Dar inspira aceeasi virilitate si stapanire de sine si, daca ar fi stiut mama unde-mi umblau mie gandurile, ar fi deschis iar subiectul ingrozitor al lipsei mele de inima pentru ca n-am fost in stare sa-mi gasesc un barbat care sa ma ia de nevasta si sa nu mai suporte ea rusinea de-a avea o domnisoara batrana in casa, fapt care s-ar fi evitat daca vreodata as fi fost in stare sa ma aranjez si eu putin, ca orice tanara ce cauta un partener si de aici mai departe. Asa ca am tacut malc si am citit articolul singura, sprijinita de usa debaralei. Pe urmatoarea pagina apareau fotografii cu el tinand in brate un copil cu pielea smeada, par lung si cret, slabut din cale afara, cu niste ochi mari, negri, ce privea speriat. Parea sa aiba varsta la care incepe scoala si articolul il prezenta ca fiind copilul infiat de el dintr-o tara indepartata, unde locuise multi ani dupa ce plecase in urma scandalului cu divortul. Insa copilul ii semana atat de izbitor, incat am decis ca nu trebuie sa mai cred nici prostiile pe care le scriu ziarele. *** Zilele urmatoare am fost prinsa in niste probleme pe care le-am avut cu aerul conditionat la birou si tot incercand sa-l repar l-am stricat si mai tare, asa ca am fost nevoita sa iau Pagini Aurii si sa caut o firma de service care sa nu ma jupoaie prea tare. Insa am uitat cu totul ce cautam cand am dat cu ochii de numarul de telefon al unui fost coleg de facultate, ce avea acum o firma mica de publicitate. Ma intrebam daca inca ii mai transpira palmele ca atunci cand venea sa ma scoata la film sau in parc. Mama il regretase teribil, caci fusese singurul pe care il adusesem in casa. Dupa campania nerusinata cu care incercase sa ma determine sa ma marit cu el, nici ca-mi mai trebuise sa-i prezint vreun iubit de-al meu, ceea ce nu fusese un sacrificiu din partea mea, caci nu prea avusesem iubiti si putinii barbati cu care iesisem o data, de doua ori, nu prea erau de lauda. Nu aveam nici o tragere de inima sa-l sun pe vechiul meu logodnic, cum ii spunea mama, desi eu n-am considerat macar o clipa ca, daca el m-a cerut de nevasta si eu n-am raspuns nimic, asta insemna ca suntem logoditi. Dar mama parea sa gaseasca o consolare in a fi fost macar logodita daca tot nu reusisem sa ma marit. Insa l-am sunat cu cel mai dulce glas, caci mi-am amintit ca in facultate fusese angajat cu jumatate de norma la una din editurile personajului meu. Asa cum am presupus, palmele ii transpirau in continuare, insa acum era din nou logodit si bineinteles destul de arogant cu mine, care am rabdat ca o eroina doua ore in care s-a laudat incontinuu, iar la final mi-am platit singura cafeaua, de-mi venea sa-i trag o geanta in cap. Dar imi promisese ca se intereseaza si ma suna sa-mi spuna ce poate sa afle de la fostii colegi de munca. Noroc ca nu devenise mai destept intre timp si nu a inteles nimic din ce am incercat sa mint, dar nici nu a pus intrebari, caci pierdea timpul si nu apuca sa se laude cu toate prostiile pe care mi le-a spus despre el. M-a sunat chiar a doua zi sa-mi spuna ca personajul meu nu mai trecuse pe la redactia editurii de ani de zile, nemaiimplicandu-se absolut deloc in conducerea directa a afacerilor sale, insa cineva ii spusese ca ar fi posibil sa fie de gasit la sediul unei anumite fundatii. A profitat de ocazie sa mentioneze ca se pregateste sa plece cu noua lui logodnica intr-o vacanta pe Coasta de Azur. I-am urat vacanta placuta si in gand sa-si rupa gatul si am pornit imediat cercetarile in privinta fundatiei. Intr-adevar, el era fondatorul unei asociatii non-profit care avea drept scop alfabetizarea, din cate am inteles. Desi nu functiona de mai mult de un an, reusise sa organizeze tot felul de evenimente mondene care aveau drept scop strangerea de fonduri din donatii, iar banii se foloseau aproape exclusiv la tiparirea de abecedare in mai multe limbi, carti ce erau trimise in tari foarte sarace, cu grad ridicat de analfabetism. De asemenea, se mai ocupa cu incurajarea de noi talente literare, organizand concursuri cu premii pentru a stimula inceputul de drum al debutantilor sau oferea premii castigatorilor unor competitii literare organizate de alte asociatii. Am concluzionat ca decenta era motivul pentru care nu participa in nume propriu la concursul de debut si nu-si folosea propriile afaceri pentru a publica. N-am simtit nevoia sa merg mai departe pe aceasta pista, imi era suficient sa-l consider un om serios si impartial, desi inca nu intelegeam cum de ma alesese tocmai pe mine ca sa-l ajut, dar poate ca pur si simplu luase si el Pagini Aurii . Imi parea rau ca nu reuseam si pace sa-mi amintesc numele avocatului ce ma vizitase, avea dreptate mama sa-mi spuna ca umblu cu capul in nori, desi n-as fi recunoscut nici moarta in fata ei. Domnul se prezentase, bineinteles, dar eu fusesem atat de surprinsa, incat nu-i retinusem numele si apoi ma aiurisem de tot, incat l-am lasat sa scape fara sa bag de seama ca nu-mi daduse cartea de vizita, truc ce-l folosise precis ca sa ma lase intr-o asteptare ce sporea misterul asupra manuscrisului si o data cu el si interesul meu. In aceeasi zi, pe cand imi verificam posta electronica, un paianjen mare cat o aluna mi s-a aratat fara niciun avertisment in fata ochilor, alunecand mut de pe un fir invizibil direct pe tastatura laptop-ului meu. Am sarit ca arsa si am stiut ca urma foarte curand sa vad pe cineva care imi va atrage atentia intr-un mod deosebit. Semnul asta nu ma inselase niciodata. Si asa a si fost. A doua zi, tot fara sa ma anunte, avocatul m-a vizitat la birou ca sa afle ce raspuns ii dau in legatura cu propunerea facuta. Numai ca de data asta eram pregatita si hotarata sa nu-l las sa scape cu una cu doua. De cum l-am vazut intrand, mi-am luat cel mai profesional zambet, impreuna cu cel mai dulce glas si am comandat secretarei doua cafele, fara sa-l intreb daca bea si, imediat ce a incercat sa spuna ceva, l-am luat usor de brat si l-am impins delicat, dar ferm catre coltul cel mai retras al incaperii, unde aveam o canapea mica si o masuta. Am avut grija sa strecor capul pe usa si sa-i spun din gesturi secretarei sa nu ma deranjeze nimeni si l-am determinat sa se aseze pe canapea astfel incat sa nu poata iesi de acolo decat daca ma ridicam eu. Ca doar nu degeaba eram fata mamei. Venise pregatit sa rezolve repede afacerea cu mine, dar nu i-a mers. Am tras de timp pana au venit cafelele, vorbind repede si candid despre tot felul de aiureli politicoase si l- am lasat sa deschida subiectul contractului abia dupa ce am fost sigura ca s-a lamurit ca nu are de-a face cu o ageamie in ce priveste razboiul nervilor. In continuare am discutat fiecare paragraf al contractului, insa am avut grija sa trag de timp incontinuu, incercand sa plusez voalat, cu intrebari indirecte in speranta ca voi scoate de la el ceva in plus decat spunea contractul. N-am aflat mai nimic, a rezistat ca o stanca. Insa ceva din atitudinea lui m-a lamurit ca nici el nu prea cunostea motivele clientului sau. Pana la urma a trebuit sa spun clar ca sunt interesata de colaborare si de acord cu toti termenii propusi. Imediat a pus in fata mea forma definitiva a contractului ce trebuia semnat de ambele parti, impreuna cu documentele care atestau imputernicirea lui de a semna in numele clientului sau. Atunci n-am mai rezistat si i-am spus pe sleau ca vreau sa-l intalnesc in persoana pe autor. Mi-a raspuns pe cel mai sec ton ca respectivul se afla in strainatate si nu doreste sa se intoarca, deoarece nu considera necesara prezenta sa pentru demersurile ce le intreprinde. A trebuit sa-l las sa plece, dupa ce am semnat si m-am asigurat ca am cartea lui de vizita. Mi-a comunicat ca se va intoarce in cateva zile pentru a-mi aduce manuscrisul. Nu credeam sa fie vorba despre acelasi avocat care il ajutase pe autorul meu la divort, in urma cu cativa ani. Nu era deloc un tip simpatic, dar nu avea aer de ticalos lacom si lipsit de scrupule, ci mai degraba de sef de promotie, doxa de materie, dar incapabil sa joace poker. Cea mai sigura treaba era sa-i pasez mamei rezolvarea acestui caz colateral. Stiam ca are o prietena buna la apartamentul de langa noi, care detine un ginere foarte cunoscut in tribunal si daca femeile astea doua nu reuseau sa afle ce-i cu avocatul meu, atunci nimeni nu ar fi reusit. Dar pentru asta a trebuit sa-i spun mamei toata tarasenia cu manuscrisul. In doua zile mama stia tot, de cat timp profeseaza, cum si-a construit o cariera rapida si invidiata, cum se vorbeste despre el in tribunal ca despre un tip foarte scortos, dar deosebit de loial clientilor sai, cum il barfesc colegii ca e un troglodit pentru ca nu participase niciodata la vreo petrecere de-a lor, dar mai ales ca e neinsurat, ceea ce mi-a dat o brusca durere de cap, cu care am fugit la mine in camera ca sa scap. Deci nu era acelasi cu avocatul divortului. Am rasuflat usurata, preferam sa am de-a face cu un mistret introvertit decat cu o cobra mondena. *** Cam de o saptamana dura razboiul pe care il purta un mester tipicar cu aparatul de aer conditionat de la birou. A reusit, cu rabdare si abnegatie pentru meserie, sa faca praf aproape toti peretii, a chemat intre timp si un coleg cu care s-a sfatuit indelung si fara rezultat, astfel incat atunci cand a aparut avocatul cu manuscrisul mai ca nu voia sa mi-l dea de frica sa nu sfarseasca sub un morman de moloz. Eu eram pe jumatate isterica si am uitat cu totul de bunele maniere, aproape smulgandu-i mapa din mana. Insa tot el m-a scos din impas, ca un domn, explicandu-mi foarte calm ca intr-o astfel de situatie ar fi mai bine sa ma conduca acasa cu masina, asigurand si protectia manuscrisului, dar si pe cea a mesterilor, caci nu mai aveam mult si-i omoram cu mainile mele. Intotdeauna ma zapacesc in fata oamenilor extrem de seriosi, asa ca m-am lasat condusa ca o mielusea spre masina. Tot drumul nu a scos o vorba si nici eu nu am gasit nimic de spart tacerea aceea scortoasa, desi am cautat incontinuu, dar se pare ca mesterii imi gaurisera si mie capul. Ne-am luat la revedere ca la cartea de bune maniere si am coborat. I-am explicat mamei ca am nevoie sa ma lase in pace ca sa citesc, dar a trebuit sa jur ca i-l dau si ei dupa aceea, ca sa nu moara de curiozitate. Tocmai se consultase cu o prietena experta in tarot si vestea cu care veneam eu azi acasa cica era aducatoare de doua mari surprize, una mai teribila decat alta, ceva ce nu mai iesise in carti de cand am fost admisa la facultate. Asa ca daca nu-i dadeam si mamei sa citeasca insemna sa-mi caut alta casa, caci acolo nu mai aveam trai. Eu stiam ca viata e un chin fara capat si ca n-are rost sa lupt in zadar, asa ca m-am resemnat sa citesc eu o pagina si ea alta. Noi am citit pana s-a luminat de ziua, fara sa mai stim de nimic si in zilele care au urmat numai despre carte am vorbit. E momentul sa va las si pe voi sa cititi. Apoi veti afla si cat de magice au fost cartile de tarot. *** Citeste in continuare :

Povestiri

Acasa
Autor
Roman
Continuare
Povestiri
Impresii
Download
Contact

PARADISULMult timp m-am gândit la drumul acela si m-am tot întrebat unde să fi fost. După ce trece un timp suficient de lung si te uiti înapoi peste întâmplările vietii tale, le vezi într-o lumină mult mai clară si poti să accepti sau să întelegi ceea ce prins în vâltoarea întâmplărilor nu ai ochi să vezi. Am avut nevoie de un timp îndelungat ca să îneleg unde fusesem. Si tot gândindu-mă, tot întrebându-mă, tot analizând amintirile a trebuit până la urmă să admit faptul de necrezut că fusesem în paradis. Cât e de greu să admiti unui astfel de gând să devină credintă? Nu am fost niciodată un aventurier, un înflăcărat romantic, nici măcar un credul. Ba mai degrabă mă acuz că am fost prea prudent, prea suspicios, poate chiar lipsit de curaj, prea ancorat în realitate. Asa mă văd acum, uitându-mă peste umăr către zilele mele dinaintea acestei povesti greu de crezut. Mi-a trebuit mult timp ca să cred că acolo unde fusesem era paradisul. Nu a încăput usor în mintea mea logica o astfel de idee. M-am frământat destul, am utilizat toate resursele mintii si ale inimii, în fel si chip m-am întrebat si-am analizat. Sunt obosit să mai caut alte întrebări, am impresia că le-am epuizat pe toate, am aproape o senzatie fizică că sunt la liman. Nu mai pot utiliza nici o armă pe care am cunoscut-o si învătat-o în această lume, căci nici una nu mă ajută. Acolo unde s-a petrecut această poveste sunt cu totul alte legi. Acolo e alt tărâm. Drumul pe care voi încerca să-l povestesc pentru tine acum, e drumul care duce către acel tărâm, paradisul meu.Am privit prima parte a drumului printr-o fereastră deschisă ce lăsa să pătrundă până la mine toate emotiile drumului, toate imaginile, mirosurile si sunetele, dar cumva, pentru că vedeam toate acestea printr-o fereastră, chiar si deschisă, mă simteam protejat de lumea în care pătrunsesem, încă nu luam parte la ea, încă eram doar un vizitator. Plecasem s-o caut pe Ea, iubita mea, să o caut pentru prima dată acolo unde se ascundea, unde fugise de mine, unde mi se interzisese să exist. Drumul urma să fie lung, atât de lung pe cât de categorică fusese alegerea ei de-a pleca definitiv acolo unde amândoi crezuserăm că eu niciodată n-o voi urma.Îmi trebuise mult curaj ca să pornesc la acest drum. Si cred că numai disperarea că voi trăi prea mult în pustiul vietii ce-mi rămăsese după ce ea plecase definitiv, numai acest gând groaznic că voi trăi prea mult si va fi atât de cumplit de lung să astept o nouă viată ca s-o regăsesc, numai asta mă determinase să caut acest drum către casa ei. De fapt nu curajul, ci disperarea mă făcuse călător.Aveam ochii plini de uimire, tot ce vedeam de la bun început era uimitor. Atâta frumusete dintr-o dată! Cu nimic nu fusesem pregătit pentru atâtea imagini frumoase. Priveam pe fereastră cum înaintează drumul printr-o lume în care fiecare detaliu era extraordinar. Parcă priveam un film.Erau păduri virgine, semănau a junglă, copacii înalti până la cer si pâraie ce coborau repejor către valea prin care mergeam. Neasteptat de înalti, copacii păreau gigantici si te înfiorau dacă priveai în sus cum împingeau către cer. Nu cred că am mai văzut vreodată copaci atât de înalti, dar poate nici pădure atât de deasă. Frunziul era aproape de nepătruns cu privirea, numai soarele penetra acest spaiu vegetal si reusea să arunce raze printre crengi, iar frunzele segmentau lumina în infinite scânteieri. Copacii toti erau drapati cu plante cătărătoare, astfel încât un frunzis mărunt îmbrăca tulpinile. Ape multe si repezi, pe care le puteai sări dintr-un pas, întrerupeau des imaginea compactă a pădurii. Iarba se vedea sălbatica si virgină. Era un verde ce se juca cu ochii mei luminându-se si întunecându-se în toate nuantele pe care le putea fura luminii. Si peste toate domneau florile, erau supreme în acest univers vegetal. Acopereau apele, iarba, tulpinile, urcau si se legănau pe lujeri cătărători. Vedeam flori câte nu văzusem într-o viată. Te coplesea bogătia lor. Flori ce pluteau pe apă, mari si deschise în cupe adânci, flori mici ce îndrăzneau doar să atingă marginile pâraielor, coborând de pe maluri în cascade mărunte până la buza apei, flori ce se urcau pe tulpinile copacilor si altele ce veneau în jos, legate prin inele verzi ca niste esarfe. Nu era loc unde să fi privit si să nu vezi o coloare nouă, a unei flori dintre alte o mie.Eram mut de uimire, nu văzusem în toată viata mea atâta frumusete. Si eram singur cu ea, toată această lume fermecată era doar pentru mine. Nu stiu dacă uimirea mea crestea pe măsură ce frumusetea acelui drum sporea sau poate acel tărâm devenea tot mai paradisiac pe măsură ce-l priveam uimit. Una din alta prindea viată, eu dădeam încredere drumului să-mi arate minunile lui si el mă răsfăta cu o magie unică, creată special pentru mine. Era esenta iubirii: cu cât ochii mei iubeau mai mult, cu atât primeau mai multă dragoste.Si, în jocul acela al încrederii si al dragostei, încet i tandru, am început să simt cum creste în mine curajul de-a iubi si cum pune stăpânire pe mine încrederea de-a mă lăsa iubit fără nici o rezervă, fără nici o îndoială. Uimirea ce mă urca în susul drumului, când pornisem în această călătorie si priveam usor rezervat printr-o fereastră, se transformase acum în încredere.Si iată-mă curajos cum mă cufund în apele acestei văi fermecate. Stau întins si perfect relaxat într-o apă limpede ca un cristal, sprijinindu-mi capul pe un mal acoperit cu muschi moale. Mirosul de iarbă crudă îmi ascute simurile. Sunt flori peste tot. Cu cât le caut cu privirea, cu atât răsar mai multe, coplesindu-mă, ametindu-mă de culori si arome.Nu-mi văd trupul căci apa e acoperită de o perdea aproape compactă de flori, ca si malurile. Dar stiu că sunt gol si liber, mi-e sufletul mare si plin. Sunt împăcat. Si, dacă la început fusese neîncredere sau spaimă, toate sentimentele negative au dispărut. Am în piept împunsătura curajului si inima mi-e mare cât credinta mea. Nu-mi mai e frică de nimic.Aproape că râd acum de toate întrebările mele, toate frământările si toate ezitările. Ce naiv fusesem în neîncrederea mea! Bineînteles că acesta e paradisul, numai asta poate fi atâta frumusee si atâta pace coplesitoare. Dar mai presus de toate, acesta e paradisul, căci numai asa poate fi drumul către iubire, drumul direct către inima ei.Am ajuns acasă la ea.E o colină pietroasă, în care s-au săpat strădute înguste si întortocheate. Casele sunt înghesuite, parcă într-o încercare de a folosi fiecare spatiu, astfel încât totul s-a aglomerat. Nu văd curti si fiecare casă are o iesire directă în stradă. Strădutele serpuiesc printre case si pereti de stâncă ce n-au putut fi penetrati. E un labirint. Merg fără să mă grăbesc, atent la detalii. Drumul prin paradis, care m-a adus aici, a fost plin de culori strălucitoare, vast si pustiu. Toată acea splendoare mi-a fost dăruită doar mie.Orasul acesta suspendat pe o stancă e cenusiu, nu văd decât nuante terne, modeste si tăcute. Nu sunt spatii deschise, e suprapopulat. Aici nu mai sunt stăpân. Simt cum vine spre mine o melancolie ce aduce cu ea tristete. Înteleg că am pierdut înainte să ajung la capătul drumului. Mi se îngreunează pasii si se apleacă capul. Ochii mi se umplu de amărăciune si văd dinainte ce imediat urmează să mi se întâmple.Părintii ei îmi deschid usa si stiu ce vor spune. Ecoul cuvintelor lor ajunge la mine de parcă timpul ar fi luat-o în sens invers. Sunt înalti, subtiri, în culori gri, cu o afectiune necenzurată pentru mine, fără nici un artificiu social. Se tin alături ca o pereche perfectă si asta mă arde i mai tare. Eu sunt singur si fără sperantă. Pe umeri mă apasă greu o tristete mare si n-am nici măcar energia de-a plânge. Nu duc nici o luptă, nu aduc nici un argument, stiu că am pierdut fatal, fără să stea o clipă în puterea mea destinul.Aud cum mi se spune cu părere de rău pentru situatia mea că Ea a plecat, că nu a putut să mă întâlnească, neavând puterea de-a mă mai refuza încă o data. Stiam ce voi afla înainte să mi se spună.Sunt atât de trist că nu pot nimic, nici să plâng ca un prost care pierde, nici să strig înveninat de ciudă, îmi vine doar să îmi frec tâmplele neîndemânatic, să nu mai aud cum sună pustiul din fata mea. Ochii îmi devin sticlosi si privesc fără tintă, incapabil să mă misc, să respir, să gândesc. E atâta deznădejde înaintea mea, atâta amar desăvârsit, asa o totală lipsă de sperantă si sunt atât de umilit că numai moartea mi-ar ajunge.
TABLOULIntrăm zgribulite. Odată cu noi, intră în cafenea suierul vântului teribil de afară. Usa se-nchide în spatele nostru si, pentru putin timp, încă suntem înconjurate de gerul ce l-am adus cu noi. Dar aburii calzi ai cafelelor, aromele de ceai, culorile vitrinelor glazurate si flecăreala din jur ne înconjoară rapid, ca o vrajă. Pare că am pătruns într-o altă lume, una caldă si usor adormită, căreia doar prin vis i se arată viscolul dusmănos de afară.Căutăm o masă retrasă si alegem una la perete, care are deasupra un tablou mare si foarte întunecat. Palmele ne sunt amortite de frig si obrajii aruncă flăcări de sticlă. Prea frig, prea fierbinte. Ne întâlnim rar, cum rare sunt si întoarcerile mele în tară. Ea a rămas să trăiască aici, în orăselul natal, iar eu am plecat să colind lumea. Eram nedespărtite în scoală, ea exuberantă, curajoasă, plină de vise îndrăznete, eu sovăielnică, timidă, introvertită. Acum ea se trezeste în fiecare dimineată pentru aceeai slujbă monotonă de functionar public, iar eu trec rar dintr-un an în altul, înconjurată de aceiasi oameni si de acelasi decor. Prea putine surprize pentru ea, prea multe schimbări pentru mine. Privind la amintirile comune, ai spune că destinele noastre au suferit o rocadă. Cu toate distantele ce ne despart acum, avem ca femei acelasi numitor comun, căsătoria, datoriile asumate din mentalitate, rutina, rolurile. O singură regulă am păstrat de atunci, când eram doar noi si viitorul: să ne întâlnim, orice ar fi, singure, fără bărbati, fără copii, să fim doar noi, dincolo de orice formă ar fi luat vietile noastre. Pentru bucuria pură a camaraderiei, pentru libertatea sufletului, pentru gustul dulce al tinereii.M-am întors acasă de câteva zile si, după corvoada problemelor administrative ce le am de rezolvat de câte ori mă întorc în tară, primul gând mi-a fost la ea, s-o sun, s-o aud cum râde fericită, să întineresc si eu râzând fără griji, ca pe vremuri. Dar exact azi, când ne-am dat întâlnire, s-a pornit un viscol teribil si niciuna nu s-a îndurat să reprogrameze întâlnirea, pentru că reusim să ne vedem atât de rar. Asa că am înaintat pe câteva străzi, încercând să ne plimbăm putin, cum facem de obicei si să intrăm apoi să bem o cafea, un ceai si câteodată încă o cafea, doar ca să mai stăm de vorbă. Însă asa de tare bate vântul ăsta geros că aproape orbecăim printre fulgii mici si desi, ce ne biciuiesc obrajii ca niste ace de gheată si ne chinuie ochii cu umezeala lor albă si rece. Renuntăm repede la plimbare si intrăm în prima cafenea pe care o găsim în drum.Niciuna dintre noi nu cunotea locul, probabil era o cafenea nouă. E cald înăuntru, e un loc spatios, cu un bar urias în mijloc, cu multe mese din lemn masiv, închis la coloare, cu pereti de culoarea ceaiului, acoperiti de câteva tablouri. Cerem cafele si prăjituri, apoi, fără să mai stim de nimic din jur, ne punem pe povestit. Ce mai citise ea, ce mai scrisesem eu, ce idee în emisiunea aia culturală, mereu uit cum îi zice moderatorului, cum a fost ultima ei vacantă, da, stiu, îmi amintesc locurile acelea, ce de schimbări de când n-am mai fost acasă, ce mai stim de vechi camarazi Si, bineînteles, am mai cerut o cafea i am fumat mai mult ca de obicei.Locul s-a umplut repede, viscolul de afară i-a îndemnat pe multi să intre, fumul a devenit tot mai gros si aburii mai calzi. Am ras până ne-au dat lacrimile, ne-am întrerupt una pe alta, am rămas pe gânduri, am reluat cu si mai multă vervă povestirile, întrebările, emotiile. Si de câte ori ridic capul zăresc tabloul mare si întunecat, imagine magnetică în culori apăsătoare.Ea îmi pare, ca de fiecare dată, aceeasi fată frumoasă si sigură de drumul ei. Eu mă simt alta, cel puin am schimbat timiditatea pe încredere. Ea parcă a mai pierdut pe drum entuziasmul, dar măcar a rămas la fel de frumoasă. Mă bucur nespus, încă o dată, că reusim să respectăm codul ăsta nescris, de-a ne întâlni, orice ar fi, singure si de-a vorbi doar despre noi, cu adevărat, tinând cu dintii de imaginea noastră de libertate, uitând că suntem si mame si sotii. Două fete. Povestim orice despre noi, cu toate visele si dezamăgirile vietilor noastre care merg pe drumuri diferite, dar măcar în aceste rare momente împreună suntem, redevenim doar noi două, cu aceleasi lumini în ochi. Jocul este grozav nu numai pentru că ne scoate din monotonie, dar si pentru că lepădăm rolurile vietii de adult, vorbind despre gusturile, plăcerile, toanele noastre, ca si când doar noi existăm, astfel încât ne simtim la fel de tinere de câte ori ne vedem.Pentru că ea a fost dintotdeauna mai ancorată în realitate decât mine sau poate mai acomodată la o viată practică, doar eu am fost cea care a observat. Deasupra mesei pe care o alesesem era un tablou mare, pictat în ulei, atât de întunecat încât abia puteai distinge contururile. Pe ea nu pare s-o atragă câtusi de puin tabloul, ochii ei nu fug deloc către el. N-am stiut niciodată mai mult despre pictură decât că nu pot suferi natura moartă i pictura abstractă. Singurele picturi care-mi par vii sunt nudurile. Tabloul era atât de sumbru încât trebuia să mă încrunt ca să disting desenul. Mai aruncasem câte un ochi în timp ce vorbeam si parcă tot îmi părea ceva curios, dar ea mă făcea să râd si îmi luam repede ochii de la el. Aa făcuse mereu, mă scuturase râzând de câte ori alunecam prea adânc în mine. De data asta ea oftase mai mult, terminând o idee si eu zăbovisem puin cu ochii către tablou i cu gândul la un vis mai vechi. Si, încet, începusem să fiu mai atentă la desen si să aud mai estompat ce-mi spunea ea, ceva despre o scriitoare nordică, pe care as fi luat-o în serios dacă desenul din tablou mă lăsa să îneleg o dată ce naiba e cu el. Era atât de întunecat încât parcă avea o mie de ani, nici nu tiu ce gusturi aleg un astfel de tablou din care nu întelegi nimic. Scriitoarea nordică se tot depărtează spre tinutul ei rece, doar tabloul mă atrage ca un magnet. Spre ramă e cert că nu se mai întelege nimic din ce era initial sau poate că asa a fost conceput, ce stiu eu despre pictură ?, dar spre centru ajunge totusi de la negru la maro cenusiu. Mda, e ceva acolo, în mijloc, parcă ar fi siluete umane sau sunt două păsări mari ce stau pe o creangă groasă...Nu mai înteleg nimic, vocea prietenei mele rămâne un sunet egal si atât. Dar tabloul mă intrigă. Nu, au capetele prea mari ca să fie păsări si parcă n-ar fi chiar alături, iar aia nu, nu e o creangă groasă, dar e totui ceva între siluetele acelea Sau în spatele lor? As întreba-o pe ea, dar se va supăra că nu sunt atentă la ce-mi povesteste. De ce să pictezi cu atâtea umbre grele? Da, cred că sunt clar două siluete, nu mai multe si Mda, parcă au o postură ciudată, parcă si-ar aduce umerii cumva, ca si când s-ar strânge de frig si cred că îmi păreau la început păsări pentru că e posibil să fie îmbrăcate în blănuri si să poarte pălării cu pene. Strâng ochii, chinuindu-mă să disting mai bine. Sunt două femei? Mda, e posibil să fie două femei înfofolite în blănuri si zgribulite de frig si, dacă n-ar fi totul atât de enervant de întunecat, poate că as întelege si ce e între ele. Cu cât mă chinuiesc mai tare să fixez desenul, parcă uor, extrem de suav, liniile se clarifică. Dar atât de putin! Ce naiba e între ele? Cred că stau la mică distană una de alta, cred că îsi apleacă capetele peste o masă. Si parcă mai sus de feele lor sunt niste pălării cu pene, dar nu, mai degrabă sunt nite coafuri montate în cocuri impozante, da, mai degrabă sunt cocuri în care poate au înfipte cochet câteva pene...Si dacă încerc să disting chipurile, să focalizez până la durere, parcă s-ar întelege ceva vag, da, cred că sunt femei tinere, parcă sunt surpri nse într-o conversatie si par că-si zâmbesc, dar dacă mă uit si mai bine...Ce n-as da să fie un strop de lumină măcar... Femeile astea sunt tinere, asa e, si discută aplecate peste o masă, chipurile lor sunt zâmbitoare, da, parcă devine ceva mai clar dacă mijesc ochii ca să focalizez si mai viu... Dacă mă uit la ochii lor, dacă resesc să le prind ochii, dacă ochii lor... Dacă lumina din ochiOh! Doamne! Doamne Dumnezeule! Ochii...Sunt...Suntem noi două, noi două, uite, Doamne, uită-te la ochi, uită-te... Tabloul suntem noi două! Noi două în tablou!

Impresii

Acasa
Autor
Roman
Continuare
Povestiri
Impresii
Download
Contact

Download

Acasa
Autor
Roman
Continuare
Povestiri
Impresii
Download
Contact

Public_Gramatica_UitÄrii_ebook_2011.pdf

Donate

Dragi cititori.

Orice eventuala donatie este binevenita si va fi folosita pentru a perpetua generozitatea si iubirea.

Tuturor cititorilor le multumesc pentru timpul si bunavointa acordate cartii.

Lectura placuta si numai bine.

Julia Lung

Contact

Acasa
Autor
Roman
Continuare
Povestiri
Impresii
Download
Contact

Contact

This Website was created usingWix.com Start